Confesiunile unui pârş …

  Cred că a venit vremea să clarific ce-i cu pârșul ăsta plimbăreț, așa că nu mă mai codesc prea mult și aduc lămuririle necesare.
   Mai acum vreo șase ani, simțind nevoia de „ori-ori”, am urmat un minunat stagiu de pregătire în ale „alpinismului de vară”, în urma căruia a rezultat povestirea aceasta.  
   Dar, știți cum este ... niciodată nu este îndeajuns, așa că, în urma digerării momentelor trăite în acele zile și. nemaisuportând atitudinea acestor „porcus turisticus” am decis să reformulez povestea într-una cu subînțeles.
    Cea de mai jos:

„Deşi la prima vedere aş părea un tip versat în ale muntelui, nu este aşa. Sunt un începător, asta neînsemnând că am fost vreodată ignorant cu privire la tot ceea ce e legat de Măria Sa Muntele.
Aşa că, în primavara acestui an (2006), am luat taurul de coarne şi, în ciuda salariului mic de profesor ori a timpului liber insuficient, am decis că trebuie să învăţ direct de la un profesionist ce, când şi cum trebuie să fac pentru a transforma muntele în prietenul meu drag în care să mă încred atunci când sufletul are nevoie de o alinare blândă. El, muntele, poate fi curcubeul culorilor care să-ţi încânte văzul înceţoşat de siluetele de beton ce ne împresoară zi de zi ori de murdăria zilnică ce trebuie să o suportăm la orice pas şi, tot el, dacă vei şti să îl asculţi, îţi va încânta timpanele cu simfonii zglobii, făcându-te să te simţi pentru o clipă viu, nemuritor, ori îţi va umple plămânii cu aer ozonat.
Fiind convins de acestea precum şi întărâtat de povestirile cu iz de legendă ale adevăraţilor călători pe potecile munţilor bătătorite de când lumea şi pământul, am facut primul pas. Mai bine mai tarziu decât niciodată!
Aflasem că un experimentat Ghid Montan, gălăţean de-al nostru, unul din singurii trei ghizi montani activi (la acea vreme) de la noi din ţară, sătul să vadă fărădelegile ce se săvârşesc în numele turismului în munţii noştri, organizează de ani buni stagii de alpinism clasic şi de căţărare urmărind prin acestea un singur lucru: înarmarea noastră, a doritorilor, cu acele cunoştinţe necesare, care să poată face diferenţa dintre un concediu/ tură reuşit/ă şi un concediu/ tură nereuşit/-ă şi care, la rândul lor, să ne permită să savurăm tot ceea ce ne oferă cu bunăvoinţă Muntele.
Bineînteles, dacă îl respecţi ca pe o fiinţă complexă si completă ce este.
Aşadar, am fost unul dintre participanţii Stagiului de Alpinism Clasic desfăşurat în perioada 20-24 septembrie în perimetrul -Coştila, Buşteni. Nu vă speriaţi, alpinismul clasic reprezintă, ca termen general, familia ascensiunilor pe munte, efectuate pe jos (căţărare sau urcarea pereţilor de stancă; alpinismul propriu-zis – clasic, de altitudine - tehnic şi schiul de tură). Desfăşurându-se de obicei pe trasee montane nemarcate şi neamenajate (neintroduse în circuitul turistic general), în zone abrupte, stâncoase şi/sau cu zăpadă, într-o tură alpină se pot întâlni toate cele patru tipuri de deplasare ori numai unele dintre ele, fiind necesară utilizarea unui echipament tehnic specific minim ce are rolul de a ne proteja şi a ne asigura integritatea corporală, astfel tura putându-se deşfăşura în bune condiţii.
Acum, după terminarea stagiului, sunt mulţumit de alegerea făcută. Am învăţat lucruri noi care îmi vor fi cu siguranţă de folos ori de câte ori voi pleca într-o tură pe munte. Lucrurile cele mai importante sunt simple: respectă muntele, vezi-ţi lungul nasului şi nu te hazarda, asigură-te atunci când situaţia o impune, însuşeşte-ţi măsuri de prim ajutor medical, noţiuni de nutriţie şi echipament, învaţă să citeşti o hartă şi să foloseşti busola alături de ea, diferite tehnici simple şi eficiente (rapelul, urcarea pe coardă, căţărarea simplă) de depăşire a obstacolelor (săritori, stânci ori mici râpe) apărute pe parcursul turei.
Profesionalismul ghidului montan şi-a spus cuvântul: asimilarea cunoştinţelor noi îmbinându-se armonios cu utilul şi plăcutul. Mai mult, mi-a plăcut faptul că, datorită vremii, a trebuit să învăţăm în condiţii mai puţin prielnice. O experienţă cu atât mai bogată.
Vă întrebaţi ce legătură are asta cu titlul?? Vă răspund imediat.
În refugiul unde ne-am făcut “veacul” pe timpul desfăşurării stagiului am întâlnit un locatar mai puţin obişnuit. Era de-al casei însă. Chiar stăpânul. Noi eram intruşii … pe domeniul său stăpânit din neam în neam. Era pârşul, mai exact Dl. Pârş .. un şoricel venerabil cu tâmplele cărunte şi monoclu pe năsucul iscoditor.
Ne-a primit adulmecându-ne atent pe fiecare în parte şi, după ce năsucul i-a confirmat că suntem ori ne dorim din suflet să devenim alpinişti în adevăratul sens al cuvântului ne-a invitat să-i ţinem de urât cât o-m pofti. Şi am poftit, era călduţ şi bine la dânsul în refugiu!
Seara, participa mustăcind alături de noi la discuţii, lămurindu-ne acolo unde se impunea, cu privire la legile nescrise ale muntelui. Aşa, pe parcursul celor patru nopţi, am aflat, ascultându-i vocea gravă, fărădelegile ce le săvârşesc o parte dintre noi atunci când îşi fac concediile în natură, în speţă la munte, ori turele “pregătite” minuţios în vederea reuşitei, atât de minuţios încât se uită întotdeauna că ceea ce ne va bucura pe noi trebuie să poată bucura cândva şi altora sufletul. Ochişorii roşii îi străluceau cuprinşi de lacrimi atunci când îşi aducea aminte câte îi fusese dat să pătimească din cauza multora dintre turişti.
Nu era de ajuns zgomotul vocilor, de multe ori neplăcut melodioase, ce răbufneau printre aburi de alcool şi fum de ţigară scumpă ori nesimţirea unora cărora puţin le pasă că cineva, cu multe sacrificii, a reuşit construirea acestor refugii alpine în zone absolut necesare. Nu! A pătimit prin însăşi prigoana familiei sale alături de celelalte animale speriate ori ucise din pădure, alături de creguţele ori florile rupte, alături de arborii ori stâncile scrijelite cu nume de amorezi şi iarba arsă cu uşurinţă pentru un motiv bine întemeiat: îmbuibarea pântecului!! Mi s-a destăinuit, cuibărindu-se în palmă, discutând aşa, ca de la om la om, că munţii de gunoaie nu numai că dăunează esteticii naturii dar o şi otrăvesc în egală măsură. Sigur, nu îi putea uita pe cei pentru care sănătatea munţilor, a naturii, era scopul lor în viaţă, pe cei care îl respectau şi nu pentru că era “cabanierul” ci pentru că era o fiinţă printre multe altele lăsate de Dumnezeu pe Pământ.
Cu lacrimi în ochi, m-a rugat să fac publice doleanţele sale, rugându-ne pe noi Oamenii să înţelegem că sănătatea noastră este strâns condiţionată de cea a Naturii. M-am despărţit cu greu de Dl. Pârş, poveţile sale răsunându-mi şi acum duios în suflet. Târziu, mi-am dat seama că era însăşi vocea Naturii, a Muntelui, a şoaptelor Dumnezeului nostru.
. … şi acum îmi răsună în timpane ultimile cuvinte ale d-lui Pârş: “Nu uitaţi! Muntele este oglinda sufletului şi educaţiei celor care îi străbat cărările!!”

1 octombrie 2006, Dorin

Crâmpei de primăvară în Șaua Țuțuiatu

      Cum călătorului îi șade bine cu drumul și vrăbiiilor să facă gâlceavă tot așa îmi veni și mie dorul de ducă în împărăția Dobrogei unde să gust și să adulmec vigoarea primăverii ce puse stăpânire pe plaiurile dragi mie. Așa că nu-mi rămâne decât să dau sfoară în țară și să strâng doritori de o tură fulger în minunata Șauă a Țuțuiatului.

     Zis și făcut!! Ne strângem la sfat, stabilim data (21 aprilie 2011), tocmim minibus-ul și ne pregătim rucsacii! 

       Veni și dimineața mult așteptată și ne ocupăm locurile în minibus, dornici de a ne purta pașii pe potecile din Valea Morsu.

 

     Stabilim să traversăm Dunărea pe la Brăila spre Smîrdan, 

să urmăm apoi drumul paralel cu brațul vechi al Dunării, Brațul Măcin (sau Dunărea Veche) , străbătând apoi frumosul oraș Măcin. 

     Mai apoi, mergând paralel cu cea mai arătoasă și semeață parte a Munților Dobrogei, cunoscută mai ales sub denumirea de Culmea Pricopanului, până în localitatea Greci care stă de strajă păzind cel mai înalt și mai vechi vârf al Munților Dobrogei:  Vf. Țuțuiatu (467m), vârf trecut în cărțile de geografie cu denumirea de Vf. Greci.

    - Domnu'!  Domnu'!!  

   - Mai avem până ajungem??  Unde-s munții ăia de ne povesteați dumneavoastră? ... Că ăștia sunt cam mici, pășim peste ei cât ai clipi! 

   - Cum, pe aceia îi vom străbate astăzi? 

  -  Domnu', cred că glumiți!  Păi noi ne pierdem vremea cu pietroaiele astea scăpate din căruța Sfântului Andrei?

...

    Aș fi putut să le spun câte în lună și-n stele, să le turui despre cum că sunt unii (rămășițele unora) dintre cei mai vechi și falnici munți din partea asta a Europei, despre oamenii locului care li se adresează cu respect, numindu-i cu teamă munți și care și-au durat gospodăriile și obiceiurile întocmai ca și orice muntean de orișiunde, să le povestesc de suspinul pârâului pierdut din Valea Morsu, despre draperia de stele și crăiasa lor nefericită, de țipătul bufniței ori al șacalului, despre lupoaica fantomatică dar, am preferat să zâmbesc, gândindu-mă că și eu, la rândul meu am fost superficial prima dată când am dat piept cu ei. Nu m-a lăsat sufletul să le fur clipa de fericire ce urma să se revarse asupra lor atunci când colbul potecilor neumblate se va fi adunat pe carâmbul bocancilor.

    Ne potrivim rucsacii după ce i-am mai dijmuit de cele netrebuincioase, reglăm aparatele foto și ochelarii de soare pe nas, pălăriile mai pe-o ureche, unii, mai cu piele de domnișori crescuți în seră chiar insistă și cu ceva creme cu anti-UV, ba mai ronțăim ceva si gata!  La druuuum!

... pe-un picior de plai dobrogean ... 

... pe-o piatră mai țepoasă ... 

 ... mai o ședință foto:

 

   Și urcăm încet pe drumul de carieră de la poalele Vf. Cavalu (430m) lăsându-l apoi în stânga noastră, admirând minunățiile naturii ... 

 ... până când, mergând spre poalele locului „Iese sufletul” copii încep a mă întreba:

- Domnu'!  Pe aici sunt cascade?  Io, nonșalant:

- Nu!!  

- Sunteți sigur??  

- Da!  Cascadele sunt la vreo 5-6 km de aci, în Cheile Chediu   ... dar nu apuc să mai continui că auzul îmi fu gâdilat de susurul drag drumețului însetat .. 

- Aapăăă!!  Doamne, mare ți-i minunea!  De ani de zile bat „Măcinul” în lung și-n lat dar atâta apă n-am văzut ... musteau culmile de apă! Pentru o clipă m-am simțit în raiul Apusenilor, apa pur și simplu izvora de pretutindeni. E drept, cu o săptămână înainte plouase din belșug. Nu m-am putut abține să nu filmez puțin, să-i arăt și soției mele de acasă, însărcinată, minunea din munțișorii noștri:

   Pornirăm mai departe, drumul continuând pe sub poalele Țuțuiatului și mergând pe curbă de nivel pe sub coasta Vf. Ghinalțu (447m) .. 

    Într-una din pauzele lungi și dese, profit de modelul ce merse cu noi și mai trag vreo două cadre cu prințul Fujică, devotatul aparat foto care a devenit după ani și ani prelungirea mâinii mele drepte și uneori și a ochiului de aceeași parte:

... mai apoi admirăm vestitul cal al lui Făt Frumos, 

ce pesemne mâncase de cu seară fărașul de jăratec, ce necheza voios deasupra noastră și de sub Vf. Ghinalțu, dându-ne binețe, voios nevoie mare. 

    Trecem și pe lângă locul de campare ce ne oferă o priveliște rară asupra localității Greci, și chiar identific vatra de foc unde cu un an înainte făceam frigărui și stăteam la taclale cu prietenii mei (și ai Cristinei, soția mea) Diana și Augustin din București, drept dovadă fiind următoarea fotografie ... 

... admirăm panorama asupra satului și mai departe până în zări, spre Dunărea cea veche ...

.. după care lăsăm în urmă Șaua Țuțuiatu,

 urmând ca mai apoi, după un cot al drumului să revenim iarăși cu fața spre ea, să mai cotim încă o dată spre dreapta și să ieșim direct în șa, între culmile Țuțuiatului și ale Ghinalțului, locul unde vom servi încă o dată (a câta oară??) un nou sandwich, ceva fructe și dulciuri și multă, multă apă. Pârlea bine zurlubaticul de soare:

    (efect obținut cu ajutorul filtrului de polarizare)  ..

   După ce ne refacem rezervele de energie secătuite din pricina mersului și a soarelui din ce în ce mai puternic, ridicăm tabăra și declanșăm atacul final:  Vf. Țuțuiatu (467m), mai târâș, mai grăpiș, mai pe potecă, mai pe lângă gard ... 

 ... ajungem sus pe acoperișul Dobrogei:

... unde mai facem o ședință foto ... 

 

 

 ... timp în care baciul din zonă ne privește îndelung, căutând a pricepe ce-i cu noi p'acolo când lumea e în vale, la munca câmpului ... 

     Ne luăm rămas bun de la împărăția cerurilor și purcedem la vale,

spre Fântâna Italienilor, loc de campare și de desfătare cu apă vie și rece ... 

 ... unde fiecare mai punem pântecele la cale cu ce mai găsim prin rucsaci ... 

... iar alții mai fură câte o clipă de fericire, dăruind-o  posterității ...

... ori aducând ofrandă Atoatevăzătorului ... 

 

    Într-un sfârșit, și cu strângere de inimă ne apropiem sufletele într-o fotografie de grup care să ne amintească peste ani de faptul că am reușit să avem împreună o zi superbă, zi în care pulsul Dobrogei a început să bată firav și în inimile neatinse ale celor ce nu i-au străbătut cărările până atunci .. 

    La întoarcere hotărâm ca în Măcin să cotim la dreapta spre Jijila și apoi prin Garvăn, să ajungem în comuna I.C. Brătianu unde vom lua  bacul să trecem Dunărea spre Galați.

  Nu putem să nu vizităm Cetatea Dinogeția cu ale ei terme ... 

 .. și cu ruinele ivindu-se din ierburile pline de viață  precum acest turn de apărare .. 

 ... sau mai noile ziduri restaurate prin grija arheologilor și a studenților Facultății de Istorie .. 

    Bifăm și ultimul popas, Cetatea Dinogeția, ne urcăm în minibus, oboseala spunându-și cuvântul și ne urnim încet-încet spre trecerea bac ... 

.. luăm nava și ne lăsăm legănați de unduirile bătrânului fluviu, gândurile zburdându-ne încă alături de șerparii  înalturilor dobrogene .. 

   În zare se vede urbea însângerată și plină de smog ...

 

  și soarele care se duce alene la culcare  ... 

   Rămân în urmă gândurile de bine, retina  profund impresionată de minunățiile Dobrogei, inima suspinând și dorul crescând de a reveni cât de curând pe plaiurile dobrogene ...

                  Pe curând!