Confesiunile unui pârş …

  Cred că a venit vremea să clarific ce-i cu pârșul ăsta plimbăreț, așa că nu mă mai codesc prea mult și aduc lămuririle necesare.
   Mai acum vreo șase ani, simțind nevoia de „ori-ori”, am urmat un minunat stagiu de pregătire în ale „alpinismului de vară”, în urma căruia a rezultat povestirea aceasta.  
   Dar, știți cum este ... niciodată nu este îndeajuns, așa că, în urma digerării momentelor trăite în acele zile și. nemaisuportând atitudinea acestor „porcus turisticus” am decis să reformulez povestea într-una cu subînțeles.
    Cea de mai jos:

„Deşi la prima vedere aş părea un tip versat în ale muntelui, nu este aşa. Sunt un începător, asta neînsemnând că am fost vreodată ignorant cu privire la tot ceea ce e legat de Măria Sa Muntele.
Aşa că, în primavara acestui an (2006), am luat taurul de coarne şi, în ciuda salariului mic de profesor ori a timpului liber insuficient, am decis că trebuie să învăţ direct de la un profesionist ce, când şi cum trebuie să fac pentru a transforma muntele în prietenul meu drag în care să mă încred atunci când sufletul are nevoie de o alinare blândă. El, muntele, poate fi curcubeul culorilor care să-ţi încânte văzul înceţoşat de siluetele de beton ce ne împresoară zi de zi ori de murdăria zilnică ce trebuie să o suportăm la orice pas şi, tot el, dacă vei şti să îl asculţi, îţi va încânta timpanele cu simfonii zglobii, făcându-te să te simţi pentru o clipă viu, nemuritor, ori îţi va umple plămânii cu aer ozonat.
Fiind convins de acestea precum şi întărâtat de povestirile cu iz de legendă ale adevăraţilor călători pe potecile munţilor bătătorite de când lumea şi pământul, am facut primul pas. Mai bine mai tarziu decât niciodată!
Aflasem că un experimentat Ghid Montan, gălăţean de-al nostru, unul din singurii trei ghizi montani activi (la acea vreme) de la noi din ţară, sătul să vadă fărădelegile ce se săvârşesc în numele turismului în munţii noştri, organizează de ani buni stagii de alpinism clasic şi de căţărare urmărind prin acestea un singur lucru: înarmarea noastră, a doritorilor, cu acele cunoştinţe necesare, care să poată face diferenţa dintre un concediu/ tură reuşit/ă şi un concediu/ tură nereuşit/-ă şi care, la rândul lor, să ne permită să savurăm tot ceea ce ne oferă cu bunăvoinţă Muntele.
Bineînteles, dacă îl respecţi ca pe o fiinţă complexă si completă ce este.
Aşadar, am fost unul dintre participanţii Stagiului de Alpinism Clasic desfăşurat în perioada 20-24 septembrie în perimetrul -Coştila, Buşteni. Nu vă speriaţi, alpinismul clasic reprezintă, ca termen general, familia ascensiunilor pe munte, efectuate pe jos (căţărare sau urcarea pereţilor de stancă; alpinismul propriu-zis – clasic, de altitudine - tehnic şi schiul de tură). Desfăşurându-se de obicei pe trasee montane nemarcate şi neamenajate (neintroduse în circuitul turistic general), în zone abrupte, stâncoase şi/sau cu zăpadă, într-o tură alpină se pot întâlni toate cele patru tipuri de deplasare ori numai unele dintre ele, fiind necesară utilizarea unui echipament tehnic specific minim ce are rolul de a ne proteja şi a ne asigura integritatea corporală, astfel tura putându-se deşfăşura în bune condiţii.
Acum, după terminarea stagiului, sunt mulţumit de alegerea făcută. Am învăţat lucruri noi care îmi vor fi cu siguranţă de folos ori de câte ori voi pleca într-o tură pe munte. Lucrurile cele mai importante sunt simple: respectă muntele, vezi-ţi lungul nasului şi nu te hazarda, asigură-te atunci când situaţia o impune, însuşeşte-ţi măsuri de prim ajutor medical, noţiuni de nutriţie şi echipament, învaţă să citeşti o hartă şi să foloseşti busola alături de ea, diferite tehnici simple şi eficiente (rapelul, urcarea pe coardă, căţărarea simplă) de depăşire a obstacolelor (săritori, stânci ori mici râpe) apărute pe parcursul turei.
Profesionalismul ghidului montan şi-a spus cuvântul: asimilarea cunoştinţelor noi îmbinându-se armonios cu utilul şi plăcutul. Mai mult, mi-a plăcut faptul că, datorită vremii, a trebuit să învăţăm în condiţii mai puţin prielnice. O experienţă cu atât mai bogată.
Vă întrebaţi ce legătură are asta cu titlul?? Vă răspund imediat.
În refugiul unde ne-am făcut “veacul” pe timpul desfăşurării stagiului am întâlnit un locatar mai puţin obişnuit. Era de-al casei însă. Chiar stăpânul. Noi eram intruşii … pe domeniul său stăpânit din neam în neam. Era pârşul, mai exact Dl. Pârş .. un şoricel venerabil cu tâmplele cărunte şi monoclu pe năsucul iscoditor.
Ne-a primit adulmecându-ne atent pe fiecare în parte şi, după ce năsucul i-a confirmat că suntem ori ne dorim din suflet să devenim alpinişti în adevăratul sens al cuvântului ne-a invitat să-i ţinem de urât cât o-m pofti. Şi am poftit, era călduţ şi bine la dânsul în refugiu!
Seara, participa mustăcind alături de noi la discuţii, lămurindu-ne acolo unde se impunea, cu privire la legile nescrise ale muntelui. Aşa, pe parcursul celor patru nopţi, am aflat, ascultându-i vocea gravă, fărădelegile ce le săvârşesc o parte dintre noi atunci când îşi fac concediile în natură, în speţă la munte, ori turele “pregătite” minuţios în vederea reuşitei, atât de minuţios încât se uită întotdeauna că ceea ce ne va bucura pe noi trebuie să poată bucura cândva şi altora sufletul. Ochişorii roşii îi străluceau cuprinşi de lacrimi atunci când îşi aducea aminte câte îi fusese dat să pătimească din cauza multora dintre turişti.
Nu era de ajuns zgomotul vocilor, de multe ori neplăcut melodioase, ce răbufneau printre aburi de alcool şi fum de ţigară scumpă ori nesimţirea unora cărora puţin le pasă că cineva, cu multe sacrificii, a reuşit construirea acestor refugii alpine în zone absolut necesare. Nu! A pătimit prin însăşi prigoana familiei sale alături de celelalte animale speriate ori ucise din pădure, alături de creguţele ori florile rupte, alături de arborii ori stâncile scrijelite cu nume de amorezi şi iarba arsă cu uşurinţă pentru un motiv bine întemeiat: îmbuibarea pântecului!! Mi s-a destăinuit, cuibărindu-se în palmă, discutând aşa, ca de la om la om, că munţii de gunoaie nu numai că dăunează esteticii naturii dar o şi otrăvesc în egală măsură. Sigur, nu îi putea uita pe cei pentru care sănătatea munţilor, a naturii, era scopul lor în viaţă, pe cei care îl respectau şi nu pentru că era “cabanierul” ci pentru că era o fiinţă printre multe altele lăsate de Dumnezeu pe Pământ.
Cu lacrimi în ochi, m-a rugat să fac publice doleanţele sale, rugându-ne pe noi Oamenii să înţelegem că sănătatea noastră este strâns condiţionată de cea a Naturii. M-am despărţit cu greu de Dl. Pârş, poveţile sale răsunându-mi şi acum duios în suflet. Târziu, mi-am dat seama că era însăşi vocea Naturii, a Muntelui, a şoaptelor Dumnezeului nostru.
. … şi acum îmi răsună în timpane ultimile cuvinte ale d-lui Pârş: “Nu uitaţi! Muntele este oglinda sufletului şi educaţiei celor care îi străbat cărările!!”

1 octombrie 2006, Dorin